Diferenţa dintre un revoluționar și un reacționar-Olavo de Carvalho

Olavo de Carvalho: În primul rând, multe mişcări care se pretind “reacţionare” sînt de fapt “revoluţionare”, pentru că propun o nouă societate care e doar un model contrar al celui revoluţionar. De exemplu, Împărăţia universală al rasei superioare este un ideal revoluţionar ca şi Împărăţia universală a egalităţii. Eu aş spune că un adevărat reacţionar este acela care intervine într-o situaţie politică doar pentru a împiedica o transformare de nedorit, fără să vină un un proiect nou de societate, un proiect în opoziţie cu cel pe care îl combate. De exemplu, eu cred că generalul Francisco Franco a fost cu adevărat un reacţionar; el nu avea o concepţie completă a societăţii, s-a limitat la opoziţia unei anume situaţii. În acelaşi fel generalul Augusto Pinochet nu avea nici el un anume proiect de societate. Asta înseamnă că tiraniile reacţionare, prin definiţie, au un termen de valabilitate fixat, în timp ce teoriile revoluţionare pot fi continuate pînă la sfîrşitul vremurilor.
Cuvîntului “revoluţie” este învăluit într-o aură de prestigiu astfel încît revoluţionarul atribuie termenul “revoluţie” doar mişcării sale proprii, numindu-şi inamicul reacţionar, cînd de fapt inamicii sînt şi ei revoluţionarii altei revoluţii.
Bîneînţeles că putem avea un proiect de viitor pentru societate, o anumită utopie, un vis, dar el nu va fi revoluţionar dacă nu implică concentrarea puterii, pentru că un element esenţial al revoluţiei este că revoluţionarul însuşi e cel care conduce procesul. Aţi văzut vreodată un militant comunist care să spună: “Vom face revoluţie, iar cînd va fi gata eu plec acasă şi voi fi din nou un cetaţean obişnuit” ? Nu există nici unul, toţi vor să fie în nomenclatură, deci nu vor mai exista cetăţeni, ci doar guvernanţi. Asta arată urmatorul lucru: controlul este esenţial ideii revoluţionare şi implică o concentrare a puterii.
Un lucru pe care aş dori să îl adaug, mulţumind dragului nostru prieten Vladimir Tismăneanu, care a atras atenţia asupra aspectului diabolic al revoluţiei, un lucru pe care eu nu l-am menţionat în prima parte, e acesta: diabolismul revoluţiilor este o consecinţă absolut inevitabilă a logicii revoluţionare, revoluţionarul nu poate fi judecat decît la tribunalul viitorului, adică nu va putea fi judecat niciodată; pe cînd relaţia normală a fiinţei umane cu timpul presupune conştiinţa faptului că timpul este doar o fracţiune a veşniciei.
Atunci cînd ne întrebăm unde şi cînd va avea loc Judecata de Apoi ştim că ea va avea loc după abolirea timpului, nu înainte. Asta înseamnă că pentru noi veşnicia nu este în viitor, este acum. Noi sîntem permanent judecaţi în faţa tribunalului conştiinţei noastre, în faţa tribunalului lui Dumnezeu.
Dacă citiţi romanele marelui scriitor francez Georges Bernanos, vedeţi că istoria ficărui roman se petrece simultan în două planuri, în planul temporalităţii pămînteşti, şi simultan în veşnicie. Asta înseamnă că judecata nu este de apoi, judecata este în prezentul etern, iar acest prezent etern nu există pentru un revoliţionar. Exită doar viitorul. Asta înseamnă că este imposibil ca revoluţionarul să judece propriile fapte, chiar dacă el personal e omul cel mai smerit din lume. El nu se poate prezenta la tribunal, pentru că tribunalul fuge înainte pe măsură ce timpul trece. Asta înseamnă că pentru el totul este permis, asta pentru că nu există posibilitatea judecăţii.
traducere: Anca Cernea/ video: Costin A.
http://inliniedreapta.net/