The Economist: Slavă țicniților

Cum a ajuns mediul de afaceri plin de oameni cu sindromul Asperger, cu deficit de atenție sau dislexie.

Suntem într-o situație inedită. Ca să fii recrutat de o firmă de software trebuie să fii vreun tocilar antisocial. Fondurile de investiții se bat pe experți care mai de care mai aiuriți, în timp ce la Hollywood marii producători dau înapoi și acceptă ciudățeniile pretinse de colegii lor mai creativi. Pe scurt, dacă la școală cu cât ești mai neadaptat cu atât vei fi mai izolat, pe piața muncii lucrurile stau exact invers.

Recrutorii au început să-și dea seama că însușirile mentale de care are nevoie un bun programator seamănă până la confuzie cu simptomele sindromului Asperger: interesul obsesiv pentru anumite subiecte, pasiunea pentru cifre, tipare și aparatură, dependența față de sarcinile repetitive și indiferența față de mecanismele sociale. Și ce dacă internetul a fost inventat de un grup de autiști: în online, poți comunica foarte bine fără povara de a te întâlni față-n față cu alți oameni.

Revista Wired a denumit acest fenomen „sindromul tocilarilor“. Într-un interviu acordat publicației New Yorker pe tema companiilor din IT înființate în ultimul deceniu, Peter Thiel, unul dintre primii investitori în Facebook, spunea că „oamenii din spatele lor sunt mai mult sau mai puțin autiști“. Iar Craig Newmark, fondatorul Craigslist, afirmă că de fiecare dată când citește despre manifestările sindromului Asperger își dă seama că-i sunt „incomod de familiare“.

Cam la fel merg lucrurile și la vârful industriei financiare: și aici tocilarii le-au luat fața șmecherilor. Personajul principal al cărții „Marea contracție economică“, scrisă de Michael Lewis, este Michael Burry, managerul unui fond de investiții, un tip izolat, care lansase și întreținea un blog bursier în timp ce studia la Medicină. În final, a devenit atât de faimos, încât a renunțat la visul de a deveni medic și și-a înființat propriul său fond de investiții, Scion Capital. Ulterior, a remarcat că ceva începuse să scârțâie în piața ipotecară, așa că a făcut un pariu care le-a dat fiori celor din jur, cum că această piață-gigant se va prăbuși. După finalizarea cărții, Michael Lews povestea la radio cum „singurul om în care am avut încredere de-a lungul crizei a fost tipul ăsta cu un ochi de sticlă și cu sindromul Asperger.“

Celebrele creiere cu probleme

Probleme psihice există și în rândul antreprenorilor de succes. Un studiu realizat de Julie Login de la Cass Business School arată că 35% din antreprenori afirmă că suferă de dislexie. Spre comparație, la nivelul întregii populații, ponderea este de circa 10%, iar în privința managerilor din companii, aceasta nu depășește 1%. Printre cele mai faimoase cazuri de dislexie se numără fondatorii Ford, General Electric, IBM sau IKEA, dar și oameni contemporani nouă, ca Charles Schwab (fondatorul unei mari firme de brokeraj), Richard Branson de la Virgin, John Chambers (Cisco) și Steve Jobs (Apple). În spatele acestor fapte stau mai multe explicații. Una ar fi ușurința cu care dislexicii învață să delege sarcinile de foarte devreme (când, de exemplu, îi conving pe alții să le facă temele). Apoi, sunt pasionați de activitățile care nu presupun prea multe formalități și nici obligația de a citi sau a scrie frecvent.

O altă tulburare frecvent regăsită în rândul antreprenorilor este deficitul de atenție: cei afectați nu se pot concentra prea mult timp asupra unui singur lucru și se vor dovedi, de cele mai multe ori, niște angajați dezastruoși, însă în același timp pot fi veritabile izvoare de idei inovative. David Neeleman, fondatorul liniei aeriene low-cost JetBlue, spune că „fiind afectat de această deficiență, creierul meu încearcă să găsească întotdeauna cea mai eficientă cale de a rezolva lucrurile. Pe lângă lipsa de organizare, tendința de a amâna și incapacitatea de a te concentra, această tulburare aduce după sine și o doză mai mare de creativitate și apetență pentru riscuri.“ Paul Orfalea, omul din spatele Kinko și al altor zeci de businessuri, suferă atât de deficit de atenție, cât și de dislexie. „Mă plictisesc foarte repede, deci sunt permanent motivat. Cred că toată lumea ar trebui să aibă aceste afecțiuni“, a spus el la un moment dat.

Și atunci, ce soartă îl paște pe vechiul angajat-model? Nu vă faceți griji pentru el. Pe măsură ce companiile vor recruta tot mai multe astfel de „genii pustii“, va crește și nevoia de manageri raționali, care să țină organizația cu picioarele pe pământ. Cineva tot va trebui să se asigure că sarcinile, adesea plictisitoare, dar necesare, sunt făcute până la capăt. Cineva tot va trebui să seducă politicienii și clienții. Iar acest tip de responsabilități trebuie să revină unei persoane care nu se uită la oamenii normali ca la niște proști (Sheryl Sandberg, de pildă, secundantul lui Mark Zuckerberg, se descurcă foarte bine în acest rol). De altfel, multe start-up-uri sunt salvate de la faliment abia după înlocuirea fondatorului genial cu un manager profesionist.

Genialii între ei

Asocierea persoanelor cu minți deosebite duce la un nou tip de probleme. Lucrând în aceleași domenii și având aceleași preocupări, mulți ajung să se căsătorească între ei. Iar Simon Baron-Cohen de la Universitatea Cambridge spune că dintr-un asemenea mariaj vor ieși, cel mai probabil, copii suferinzi de Asperger sau, și mai grav, de autism. Așa se explică, în opinia sa, de ce în Eind­hoven, oraș olandez dezvoltat în jurul industriei IT, probabilitatea ca urmașii inginerilor de aici să fie diagnosticați cu autism este de două până la patru ori mai mare decât în cazul copiilor născuți în alte orașe olandeze de dimensiuni similare. De asemenea, spune cercetătorul, studenții la matematică, fizică sau automatică au mult mai frecvent autiști în familie decât colegii lor de la literatură.
În general, angajatorii se feresc să recruteze persoane cu autism sever, însă există și excepții. Specialist People, o companie daneză de resurse umane, intermediază angajarea persoanelor autiste pe posturi care presupun o bună ținere de minte, dar și o toleranță crescută la sarcini repetitive.
Da, acestor oameni nu le-a fost ușor la școală. Mai târziu, probabil că au fost batjocoriți de șmecherii facultății și trecuți cu vederea la petreceri. Astăzi, însă, nicio organizație serioasă nu mai poate funcționa fără ei. Așa cum spune Kiran Malhotra, consultant din Silicon Valley, „în sfârșit, să fii tocilar a devenit destul de cool“.

Schumpeter este comentariul pe teme de business al revistei britanice The Economist