Diferenţa dintre un revoluționar și un reacționar-Olavo de Carvalho

Olavo de Carvalho: În primul rând, multe mişcări care se pretind “reacţionare” sînt de fapt “revoluţionare”, pentru că propun o nouă societate care e doar un model contrar al celui revoluţionar. De exemplu, Împărăţia universală al rasei superioare este un ideal revoluţionar ca şi Împărăţia universală a egalităţii. Eu aş spune că un adevărat reacţionar este acela care intervine într-o situaţie politică doar pentru a împiedica o transformare de nedorit, fără să vină un un proiect nou de societate, un proiect în opoziţie cu cel pe care îl combate. De exemplu, eu cred că generalul Francisco Franco a fost cu adevărat un reacţionar; el nu avea o concepţie completă a societăţii, s-a limitat la opoziţia unei anume situaţii. În acelaşi fel generalul Augusto Pinochet nu avea nici el un anume proiect de societate. Asta înseamnă că tiraniile reacţionare, prin definiţie, au un termen de valabilitate fixat, în timp ce teoriile revoluţionare pot fi continuate pînă la sfîrşitul vremurilor.
Cuvîntului “revoluţie” este învăluit într-o aură de prestigiu astfel încît revoluţionarul atribuie termenul “revoluţie” doar mişcării sale proprii, numindu-şi inamicul reacţionar, cînd de fapt inamicii sînt şi ei revoluţionarii altei revoluţii.
Bîneînţeles că putem avea un proiect de viitor pentru societate, o anumită utopie, un vis, dar el nu va fi revoluţionar dacă nu implică concentrarea puterii, pentru că un element esenţial al revoluţiei este că revoluţionarul însuşi e cel care conduce procesul. Aţi văzut vreodată un militant comunist care să spună: “Vom face revoluţie, iar cînd va fi gata eu plec acasă şi voi fi din nou un cetaţean obişnuit” ? Nu există nici unul, toţi vor să fie în nomenclatură, deci nu vor mai exista cetăţeni, ci doar guvernanţi. Asta arată urmatorul lucru: controlul este esenţial ideii revoluţionare şi implică o concentrare a puterii.
Un lucru pe care aş dori să îl adaug, mulţumind dragului nostru prieten Vladimir Tismăneanu, care a atras atenţia asupra aspectului diabolic al revoluţiei, un lucru pe care eu nu l-am menţionat în prima parte, e acesta: diabolismul revoluţiilor este o consecinţă absolut inevitabilă a logicii revoluţionare, revoluţionarul nu poate fi judecat decît la tribunalul viitorului, adică nu va putea fi judecat niciodată; pe cînd relaţia normală a fiinţei umane cu timpul presupune conştiinţa faptului că timpul este doar o fracţiune a veşniciei.
Atunci cînd ne întrebăm unde şi cînd va avea loc Judecata de Apoi ştim că ea va avea loc după abolirea timpului, nu înainte. Asta înseamnă că pentru noi veşnicia nu este în viitor, este acum. Noi sîntem permanent judecaţi în faţa tribunalului conştiinţei noastre, în faţa tribunalului lui Dumnezeu.
Dacă citiţi romanele marelui scriitor francez Georges Bernanos, vedeţi că istoria ficărui roman se petrece simultan în două planuri, în planul temporalităţii pămînteşti, şi simultan în veşnicie. Asta înseamnă că judecata nu este de apoi, judecata este în prezentul etern, iar acest prezent etern nu există pentru un revoliţionar. Exită doar viitorul. Asta înseamnă că este imposibil ca revoluţionarul să judece propriile fapte, chiar dacă el personal e omul cel mai smerit din lume. El nu se poate prezenta la tribunal, pentru că tribunalul fuge înainte pe măsură ce timpul trece. Asta înseamnă că pentru el totul este permis, asta pentru că nu există posibilitatea judecăţii.
traducere: Anca Cernea/ video: Costin A.
http://inliniedreapta.net/

Fascinația intelectualilor și a tinerilor pentru stânga-Dialectica răului-Olavo de Carvalho

Pătura intelectuală este constituită din oameni fragili, întotdeauna a fost așa. Acești oameni nu au o poziție bine definită în societate, au multe ambiții cu puține posibilități de realizare. Şi atunci un astfel de om poartă în el mult resentiment. Privește în lume și vede ceea ce lui i se pare a fi victoria celor răi, care nici măcar nu sunt neapărat atât de răi cum își închipuie el. În fața acestei revolte, văzând puterea răului în lume, el se lasă impresionat de puterea răului, iar a te lăsa impresionat de o putere ține deja de cult, înseamnă deja a cadea sub dominația lui. Atunci individul începe să intre în dialectica răului, citește Machiavelli, Nietzsche, toate alea, și încearcă să-și elaboreze revolta, fără să-și dea seama că făcând asta, e pe cale de a se transforma, el însuși, într-un instrument al diavolului. Cu cât individul este mai revoltat împotriva răului din lume, cu atât va face mai mult rău, acesta e lucrul cel mai evident.
De fapt, ființa umană nu s-a născut pentru a corecta lumea. Sfera de acțiune proprie ființei umane este foarte mică. În ziua de astăzi toți au ambiția de a crea o lume mai bună. Orice copil de 12 ani creează o lume mai bună. Această ambiție de a crea o lume mai bună face ca tovarășii să intre într-o luptă pentru putere, deoarece pentru a schimba lumea trebuie să ai putere să o modifici. Atunci modificarea lumii, îmbunătățirea lumii, ajunge să devină capitolul 2, capitolul 1 este cucerirea puterii. Acești oameni au obsesia puterii și toți se corup până în fundul sufletului și se transformă ei înșiși în și mai mari propagatori ai răului.
Asta nu se întîmplă pentru că tipul e un filosof idealist. Ideea că tânărul intră în lupta socială pentru că e idealist mi se pare o gogoriță. Ce puști de 14-15 ani are o viziune corectă asupra societății, a sărăciei, etc.? Ce puști de 14 ani este mai interesat de ceilalți decât de el însuși? Spuneți-mi! E imposibil! Un puști de 14 ani luptă pentru auto-realizare. Și dacă e revoltat împotriva nedreptății din lume, este pentru că el se simte nedreptățit, chiar dacă în majoritatea cazurilor nu este. Atunci el proiectează acest sentiment de nedreptate asupra celorlalți și spune că el îi reprezintă pe cei săraci și oprimați. Asta e o minciună.
Spun asta analizând propria mea generație și pe mine însumi. Ce știam eu de sărăcia și mizeria din Brazilia când m-am lăsat pentru prima oară fascinat de ideile de stânga? Nu știam absolut nimic. Ştiam că eu mă simțeam rău și oprimat și atunci uram orice lucru care reprezenta în ochii mei autoritatea. Deci luptam pentru interesele mele proprii, pentru propria mea vanitate, ca toți din acea epocă. În Partidul Comunist, dacă mă întrebați pe cine am cunoscut, care să fi fost un om cumsecade, milos, care să fi avut într-adevăr milă de săraci, care să încerce să-i ajute îm mod direct… nu am cunoscut unul! Unul! Nici măcar unul singur, erau toți inimi seci! Toți.
Deci tipul luptă pentru propria sa vanitate, dar, cum se înșeală pe el însuși crezând că este mântuitorul care luptă împotriva răului, cu cât se gândește așa mai mult, cu atât se impregnează de rău, pe calea vanității.
http://inliniedreapta.net/ traducere: Anca Cernea